joi, 6 august 2015

De unde vin Povestile

Am gasit povestea asta minunata aici:
Mi-a placut asa de tare, ca am pus-o aici, spre impartasire si bucurie.


 

                                           sursa foto



De unde vin povestile
(poveste din traditia poporului Zulu)

Demult, tare demult, aproape de vremea cand Primul Barbat si Prima Femeie umblau pe pamant, traia o femeie pe nume Manzandaba impreuna cu barbatul ei Zenzele. 

Ei locuiau intr-o casa traditionala dintr-un satuc traditional. Aveau multi copii, si in cea mai mare parte a timpului, erau foarte fericiti. Isi petreceau ziua muncind, impletind cosuri, tabacind piei, vanand si cultivand pamantul de pe langa casa. Din cand in cand coborau la oceanul cel mare si se jucau sub soare si in nisip, amuzandu-se de crabii nazbatiosi care se scufundau pe mal si bucurandu-se de felul in care pasarile isi inmiau ciocurile in apa si se lasau sa pluteasca in briza marii. 

Zenzele avea suflet de artist si ii placea sa sculpteze. Plasmuia pasari minunate din cioturi de copac. Putea ciopli cu toporul in piatra cele mai minunate antilope impala si kudu. Salasul lor era plin cu tot felul de lucrari mesterite de Zenzele cioplitorul. 

Dar la lasatul serii, cand familia se aduna langa foc inainte de culcare, nu mai erau chiar asa de fericiti. Era prea intuneric pentru a mai putea tese sau sculpta, si era prea devreme pentru a dormi. "Mama," plangeau copiii, "Sifuna izindaba!" "Vrem povesti! Spune-ne povesti, mama!" Manzandaba se tot gandea, incercand sa gaseasca o poveste pentru copii, dar in zadar. Ea si Zenzele nu stiau sa spuna nicio poveste. S-au gandit sa ceara ajutor vecinilor, dar nici acestia nu stiau vreo poveste. Au ascultat apoi vantul. Putea oare vantul sa le aduca vreo poveste? Nu, n-au auzit nimic. Nu erau povesti, nici vise, nici basme vrajite. 

Intr-o zi Zenzele ii spunse sotiei sale ca trebuie sa se duca sa caute povesti. I-a promis ca va avea grija de casa si de copii, ca va drege tot, va spala si va matura si va curata tot, doar sa se duca ea sa aduca inapoi oamenilor povestile. Manzandaba se invoi. Isi lua ramas bun sarutandu-si barbatul si copiii si porni in cautarea povestilor. 
Femeia hotari sa intrebe toate fapturile pe langa care trecea dacau au vreo poveste de impartasit. 
Prima faptura intalnita fu iepurele Nogwaja. Era asa un prefacut! Dar s-a gandit ca ar fi totusi bine sa-l intrebe. "Nogwaja, tu stii vreo poveste? Poporul meu tanjeste dupa povesti!" "Povesti?" striga Nogwaja. "Pai eu stiu sute, mii... nu, milioane de povesti!" "Oh, te rog, " implora Manzandaba, "da-mi si mie din ele, vom fi asa de fericiti" 
"Hmmm...." zise Nogwaja. "Offf...ei bine, nu am timp de povesti acum. Nu vezi ca sunt grozav de ocupat? Povesti in timpul zilei, zau asa!" Si Nogwaja topai repede disparand in zare. Caraghiosul de Nogwaja! Mintise! Nu stia nicio poveste! 

Oftand, Manzandaba isi continua drumul. Urmatoarea fiinta peste care dadu fu mama babuin cu puii ei. 
"Oh, Fene! " striga ea. "Vad ca esti si tu mama! Copiii mei tanjesc dupa povesti. Ai putea sa-mi spui niste povesti pe care sa le duc si lor?" 
"Povesti?" rase mama babuin. "Arat eu ca una care are timp de povesti? Uf! Cu atatea de facut pentru a-mi ocroti si incalzi copiii, crezi tu ca mai am eu vreme de povesti? Ma bucur ca nu am copii de om care sa planga dupa asa lucruri prostesti!"

Manzandaba merse mai departe. Vazu o bufnita intr-un smochin salbatic. 
"O, Khova" striga ea, "ai putea sa ma ajuti? Caut povesti. Ai putea sa-mi dai povesti pe care sa le duc acasa?" 
Ei, bufnita era teribil de enervata ca fusese trezita din somn. "Cine face asa o galagie la urechile mele?" se burzului ea. "Ce e cu zarva asta? Ce vrei? Povesti! Indraznesti sa-mi tulburi somnul pentru niste povesti? Cata lipsa de bunacuviinta!" 
Si zicand asta bufnita zbura spre un alt copac, cocotandu-se cat mai sus, nadajduind ca acolo sa fie lasata in pace. Cat ai clipi adormi bustean. 

Si Manzandaba porni cu amaraciune mai departe. Dadu apoi peste un elefant. "O, bunule Ndlovu," se ruga ea, "stii cumva unde as putea gasi niste povesti? Ai mei tanjesc dupa ele si noi nu avem niciuna!" 
Elefantul era un animal bland. El vazu privirea din ochii femeii si ii paru rau pentru ea. "Femeie draga," zise el, "eu nu stiu nicio poveste. Dar il cunosc pe vultur. El este regele pasarilor si zboara mai sus decat toate. Nu crezi ca el ar sti unde ai putea gasi povesti?" 
"Ngiyabonga, Ndlovu!" zise ea. "Iti foarte multumesc!" 

Si Manzandaba porni in cautarea lui Nkwazi, marele vultur pescar. Il gasi aproape de gurile raului Tugela. Incantata, ea alerga spre el. Il striga pe cand el cobora in tromba din inalt, cu ghearele intinse ca sa prinda un peste din apele raului. "Nkwazi! Nkwazi!" striga ea. Il sperie asa de tare pe vultur ca acesta scapa pestele pe care il prinsese. El cobori in cercuri si ateriza pe mal, langa femeie. 
"Hawu!" carai la ea. "Ce este asa important incat sa ma faci sa-mi pierd cina?" "O, marite si inteleptule Nkwazi," incepu Manzandaba. (Acuma, stiti ca vulturul pescar e foarte mandru. I-a placut sa auda femeia spunand despre el ca e maret si intelept. Isi umfla penele la auzul vorbelor ei.) 
"Nkwazi, neamul meu tanjeste dupa povesti. Am cautat vreme indelungata povesti pe care sa le duc acasa. Stii tu oare unde as putea gasi povesti?" spuse ea privindu-l cu disperare. 
"Ei," zise el, "desi sunt destul de intelept, nu stiu chiar totul.Stiu doar despre lucrurile care se afla aici la suprafata pamantului. Dar este cineva care cunoaste chiar si secretele oceanului adanc si intunecat. Poate ca ea te-ar putea ajuta. Voi incerc sa o chem pentru tine. Stai aici si asteapta-ma! " 

Si Manzandaba l-a asteptat cateva zile pe vulturul pescar sa se intoarca. Intr-un sfarsit el se intoarse. "Sawubona, nkosikazi!" striga el. "M-am intors si am izbandit! Prietena mea, ufudu lwasolwandle, marea broasca testoasa de mare, s-a invoit sa te duca intr-un loc unde poti sa gasesti povesti!" Si uriasa broasca tersoasa de mare se ridica din strafundurile oceanului. 
"Woza, nkosikazi," zide broasca testoasa de mare, cu vocea sa adanca. "Urca-te pe spinarea mea si tine-te de carapace. Te voi duce pe Taramul Oamenilor Spirit." 
Si femeiea se prinse de carapace si amadoua coborara in adancul apelor. Femeia era uimita. Nu mai vazuse asa minunatii inainte. Intr-un sfarsit ajunsera pe fundul oceanului, unde salasluiau Oamenii Spirit. Broasca testoasa de mare o duse pe femeie drept in fata tronurilor Regelui si Reginei. Erau asa de maiestuosi! 
La inceput, Manzandaba se temu putin sa-i priveasca. Facu o plecaciune in fata lor. 
"Ce doresti de la noi, femeie de pe uscat?" intrebara ei. Si Manzandaba le spuse despre dorinta ei de a duce povesti celor din neamul ei. "Aveti povesti pe care as putea sa le duc si lor?" intreba ea cu sfiala. 
"Da," spusera ei, "noi avem multe povesti. Dar ce ne vei da in schimb pentru aceste povesti, Manzandaba?" 
"Ce ati dori?" intreba Manzandaba. 
"Ce am dori noi cu adevarat," zisera ei, "este un tablou infatisand casa ta si familia ta. Noi nu putem merge niciodata pe uscat, dar ne-ar placea atat de mult sa vedem acele taramuri. Poti sa ne aduci un tablou, Manzandaba?" 
" O, da!" raspunse ea. "Pot face asta! Va multumesc, va multumesc!" 

Si Manzandaba se urca iar pe spinarea broastei testoase, iar aceasta o scoase inapoi pe mal. Femeia ii multumi din suflet si o ruga sa se intoarca peste o luna ca sa o ia, impreuna cu tabloul. 

Femeia povesti familiei sale tot ce intalnise si traise in calatoria ei. Cand ajunse la sfarsitul povestii, barbatul ei striga cu bucurie: "Pot sa fac asta! Pot sa sculptez in lemn un minnat tablou pentru Oamenii Spirit, in schimbul povestilor!" Si se apuca indata de lucru. 
Manzandaba era asa de mandra de barbatul ei si de iscusinta degetelor lui. Il privea in timp ce imaginile sculptate de el prindeau viata. Erau acolo membrii familiei sale, casuta lor si satul. Curand auzira si altii in jur despre calatoria lui Manzandaba si de promisiunea de a primi povesti, asa ca venira si ei sa vada cum prinde forma creatia lui Zenzele. 

Cand luna isi arata fata pentru a doua oara, Zenzele terminase lucrul. El lega cu grija tabloul pe spatele lui Manzandaba. Ea se catara iar pe spinarea broastei testoase si ajunsera impreuna in Regatul Spiritelor. 
Cand vazura tabloul, Regele si Regina fura atat de fericiti! Ei laudara talentul lui Zenzele si ii daruira lui Manzandaba un sirag deosebit, facut din cele mai fine scoici, ca rasplata pentru munca barbatului ei. 
Si apoi se adresara lui Manzandaba. "Tie si neamului tau," zisera ei, "va daruim darul povestilor." Si ii pusera in maini cea mai mare si mai minunata scoica pe care o vazuse ea vreodata. 
"De cate ori vei dori o poveste," spusera ei, "trebuie doar sa tii aceasta scoica la ureche si iti vei primi povestea!" 
Manzandaba le multumi pentru uriasa lor bunatate si se intoarse in lumea ei.

Cand ajunse la mal, dadu acolo peste familia ei impreuna cu toti oamenii din sat. Ei stateau in jurul unui foc urias si ii strigara: "Spune-ne o poveste, Manzandaba! Spune-ne o poveste!" 
Si atunci ea se aseza, puse scoica la ureche, si incepu: "Kwesuka sukela...." 

"A fost odata...."
Si asa s-au nascut povestile! 

sursa:
http://www.canteach.ca/elementary/africa2.html

luni, 3 august 2015

Sorbind Soarele

.

… si in vremea asta, cat eu si Batranul petrecem miscarea vantului, Soarele urca pe cer.
Si cumva, intr-o clipa anume, si eu si Batranul stim ca e timpul acela, timpul sorbirii Soarelui. Ne ridicam si ne inaltam trupul, asezandu-ne bine-n picioare. Cu fata-n lumina, cu ochii in Soare, privim in tunelul de foc, in rotirea aceea dinauntrul discului solar.

Am mai vazut o data asta, in rasaritul de soare din Muntele Sinai. Soarele nou rasarit se-nvarteste si face o poarta de lumina. Ma asteptam atunci sa vad Trecatorii venind inspre noi, in lumea noastra. Nu stiam ca de fapt calatorul aveam sa fiu eu, catre lumea din care-am venit, catre stele.

Acum, alaturi de omul auriu, stau si privesc catre Soare. Cu ochii deschisi, cu bratele ridicate si palmele intinse, sa prinda, sa mangaie, sa atinga lumina, stam inalti, drepti ca si brazii, deschizandu-ne cu totul, ca sa primim…
Si cu fiecare inspir, tragem apa aceasta de foc, lumina, solaritatea, in noi… si se curge-n toti porii, in trup si in suflet, in tot… Si cand suflam, dam lumina intregului loc: pamantului, apei, padurii si vantului. Suflarea se face cand dulce cand fierbinte, dupa cum se misca toate in noi…
Si suntem vartej de lumina, caldura si viata.

Incep sa-mi amintesc cum e sa fii Copil al Soarelui. Batranul mi-a adus acasa fiintarea aia, aia din nestiute vremi… Ma cutremur de recunostinta si dragoste, ma plec iara in mine si ingenunchez, multumind.
Libertatea, zborul, puterea de a merge pe pamant ca un om, ca un zeu, ca un tunet, ca o apa, ca nisip si ca vant, toate sunt aici, acum, in clipa in care sorb Soarele. Imi amintesc de mine, de nemarginirea si frumusetea in care m-am nascut.

Si dintr-o data mi se spala si cad la pamant micimile, alea care venisera intr-o vreme sa-mi strice lumea, alea pe care le lasasem sa intre si sa roada in minte.
Soarele cel sorbit a limpezit tot, a curatat in suflare launtrul si afara mea, m-a luminat, m-a daurit in trup si in suflet.
Sunt acum in picioare, privind catre Soare, band Soarele, respirand si rotind inanutru si-afara aceasta lumina, aceasta viata ce umple pamantul. Sunt Copilul Soarelui, hranindu-ma de la el si de la Mama Pamant…

Las vantul sa treaca prin mine, lumina sa curga. Timpul e undeva, in alt loc, e departe.
Ma-ntorc si privesc spre Batran. Asa cum se vede acum… E un chip din acela din amintirile mele cu viata din munti… E omul-fara-de-timp, e acela ce vede din mijocul vremurilor…
Chipul scaldat in lumina e cu totul de aur, stralucitor. E Fiu al Soarelui, e lumina purtata in om. Si pe chipul cioplit in lumina ochii lui toarna lumina in lume, cu atata dragoste, cu atat…
Da. Stiam ca mai sunt printre noi din aceia, pastratorii de stele. Acum vad…

Ramanem privind inspre Soare, sorbind… Cine stie de ce se fac astea, acum, cine stie? Nu-i rost sa intreb. Raman in suflarea aceasta si stau langa omul solar. Ne luminam impreuna…


Povestea Povestitorului. Inceputuri



Dragii mei, am sa va spun o poveste... O poveste adevarata. Povestea unui vis care se implineste. Ceva ce tot visez de vreo trei ani - mai tare, mai cu foc de vreun an: Sa fiu ce "ma vedeam" si inca nu stiam ce vad: Povestitor(Povestitoare). Da, incep in sfarsit seri de spus povesti... Am fost odata, iaca, si eu pe lumea asta. Visam sa fiu una si alta, sa fac una si alta... Ooo, visam... De copil imi croiam sfarsituri diferite la povestile si filmele care nu aveau ceea ce mai incoa' am aflat ca se zice "happy end". Ca si cum povestile s-ar sfarsi vreodata... Pana si cea mai "simpla" poveste zice "si or mai petrece inca si astazi"... "traind si nemurind"... asta, cu nemurirea – vezi ca e un verb, mai draga! infinitivul lung de la "a nemuri" - e alta poveste). Si m-am tot urcat si coborat eu prin lumea asta si prin altele, incercand si eu sa aflu ce-i cu mine. 
 
Nu, la inceput n-a fost de fapt asa. Incercam sa fac ce s-ar fi cuvenit sa fac, dupa cum "e legea firii". Dar vezi ca firea  - tot verb, mai draga, infinitivul lung de la "a fi" , adeca de la "ocupatia" noastra de baza  (paradoxal, nu? ),  nu era sa fiu asta sau aia dupa cum zic unii si altii.

Asa ca mi-am luat de cateva ori cate o lume in cap si am pornit unde vedeam cu ochii... De cateva ori de la inceput, "de la zero". Ca acum, de pilda...

Si uite ca intr-o buna zi m-am trezit... M-am trezit, adica, si mi s-a luat un val de pe ochi. (Nu zic ca vad perfect acum, dar ceva ceva tot s-a facut...)

M-am vazut pe mine in feluri nemaivazute pana atunci. Si am inceput sa inteleg asta, cu "da-te la o parte si lasa sa faca pe Cel care face".

Eh, grea trebusoara!  Dar izvorul Iubirii a udat bruma asta de intelegere si a iesit timid, incretita si rasucita de efort, o micuta si firava plantuta. Care a inceput sa creasca, mai udata, mai neudata...

Of, de fapt chiar a fost udata cu lacrimi multe, daca ma uit bine in urma. Ca nu pricepeam yo de ce sunt purtata inspre cate ceva, de ce fugeam de altceva...

Iarba asta a crescut, alimentata si de focul pasiunii, care crestea si crestea. Udata cu apa si foc, draga de ea... Si s-a facut maaare, mare, ca si vrejul de fasole fermecata. Si a ajuns... unde, Doamne? in Lumea de Sus. Tocmai acolo a ajuns, unind Cerul si Pamantul...

Aducand Cerul pe Pamant... Aducand inSpir(it)ul in biata cana de lut vorbitoare...

Si asa a aparut acea zi din viata mea cand m-am asezat frumusel  jos, langa micuta flacara a lumanarii si am chemat Povestea. Si am lasat-o sa iasa si sa faca ce vrea, cum vrea ea. Si oamenii din jur au tresarit, caci au simtit... Oooo, daaa,  AU SIMTIT!  Au dat de miezul ala fierbinte si gros si puternic si bun, care ne hraneste pe toti. Forta Vietii, Seva, Apa Vie, Focul... fiecare cum a simtit el acolo, in trupusorul lui.

Asta, asta e ceea ce incerc eu sa zic ca-i Povestea. Si Povestitorul.
Ca si la Dansator si Cantaret... Fiecare – Cantaretul, Dansator, Povestitorul – chipuri ale Spiritului- vine si umple omul, care e un receptacul, un primitor . Acesta, daca sa goleste pe sine si se da la o parte, lasa sa vina in lume, curat, neatins, limpede,  Spiritul... Inima. Sufletul Lumii. Sub felurite feluri: Cantec, Dans, Poveste... se tese vraja care ne aduce pe toti inapoi, in linistea inimii noastre. In Locul-unde-totul-e-posibil. Fantana din care tasnesc in lume toate: lucruri, fiinte, idei. Viziuni. Magie.

Locul ala ca o maneca ce infasoara Mana Care A Scris. Locul baghetei fermecate. Locul unde ne putem aminti de "Indrazeste! Eu am indraznit si am cucerit lumea"...



Ei, si iaca ca acum sunt aici, asezata pe marginea cercului, langa flacara micuta a lumanarii, ori din cand in cand langa focul din mijlocul cercului.

Si in sfarsit, spun Povesti...


 (Undeva, in Bucuresti...)

Oamenii de foc. Lumina lumii

Din minunile impartasite de Victor Sanchez  , in "Toltecii noului mileniu", pun aici pe cea mai frumoasa:

Oamenii de foc, cu Cerbul de Foc...



 foto

" Vantul se inteteste, fortandu-ne sa ne acoperim fetele ca sa nu ne inghete nasul. Dupa un timp, aud vocea lui Manolo, care cheama de undeva din afara sacilor de dormit.
"Hei, Vic, vino sa vezi!" Imi scot capul de sub patura si reusesc sa-l vad pe Manolo care privea uimit in directia tufisurilor.
"La ce te uiti? Vino inapoi!"
"Nu, Vic. Trebuie sa vezi asta, n-o sa-ti para rau."
Curiozitatea mea invinge frigul.Ma ridic in picioare si ma duc langa el. Ma uit in directia in care priveste el - spre tabara wirrarika. Vad o luminita printre tufisuri, care incepe sa creasca, pana cand acopera intreaga scena din fata noastra.
"Extraordinar! Nu se poate! Veniti repede sa vedeti!"" le spun celorlalti, care stau culcati.
"Ce se intampla?" intreaba mai multi. Se ridica pe rand in picioare si incep sa exclame de uimire. Nu ne vine sa credem ce vedem in fata ochilor. Viziunea din fata noastra ne prezinta tabara wirrarika, loc care, de fapt, se afla in afara campului nostru vizual, din cauza distantei dintre noi si inaltimii arbustilor din zona. Vedem cativa wirrarika asezati in jurul focului, cufundati in energia sa. Insa nu ii vedem asa cum sunt; pentru privirile noastre, acestia sunt alcatuiti din lumina multicolora, ca si cand ar fi o sfera de lumina "ascuna" sub o palarie si o patura. Sunt compusi din acelasi material ca si Tatewari (focul) si sunt constienti de acest lucru. Dintr-o data par sa observe ca ii vedem iar doi dintre ei se intorc cu fata spre noi. Ni se face frica imediat, ca si cum am fi primit o palma peste fata. Ochii lor sunt de foc si sunt indreptati spre noi. Reusesc sa ne zambeasca usor, dupa care se intorc sa vegheze focul. Noi ramanem in extaz cateva minute.
Apoi vedem cum flacarile focului incep sa creasca pana se transforma intr-un chip enorm de cerb, cu coarne mari de foc. Acesta ne priveste fix scotand flacari pe ochi si pe gura. Ne frecam la ochi ca si cand am vrea sa ne trezim. Ceea ce vedem e real! Il vedem pe Tamatz Kahullmary (Cerbul Albastru, reprezentare a Marelui Spirit) chiar in fata noastra! Toti sase il vedem! Acel chip urias de cerb inflacarat din mijlocul indienilor wirrarika este cea mai vie viziune pe care am vazut-o vreodata si emana o putere si o maretie venite dintr-o alta lume. Pe obraji ne curg lacrimi de fericire. Cu totii ne exprimam uluirea si incantarea prin expresii ca:" Nu-mi vine sa cred ca exista ceva atat de frumos! Nu se poate asa ceva! Ce minunat! Vezi si tu!" Viziunea se mentine timp de cincisprezece minute.
            Mai tarziu Cerbul de Foc este "absorbit" de flacari si ii avem din nou in prim plan pe luminosii wirrarika. Unii stau in picioare iar doi dintre ei stau langa foc. Impresia pe care ne-o lasa, ca ar fi compusi din foc, nu este doar vizuala, ci poti simti la nivelul corpului energia uriasa de sub palariile, haniele si paturile care ii acopera.Avem senzatia ca in orica clipa hainele lor pot lua foc, transformandu-i in sfere de foc.
            Persoana aflata in dreapta face ceva ce nu putem discerne. Imediat totul devine evident. Vorbeste cu focul. Este marakame Antonio, care ii vorbeste focului! Focul ii raspunde. Este limpede ca se inteleg unul pe celalalt. Au aceeasi natura. Pe masura ce marakameul continua sa comunice cu focul, celelalte siluete se raspandesc si incep sa se micsoreze, ca si cand si-ar lua zborul. Intensitatea interactiunii dintre foc si om devine mai puternica. Putem simti iubirea profunda ce i-o poarta focului indienii wirrarika si mai ales marakame Antonio. Doar ca in acea clipa Antonio nu este pur si simplu Antonio. El este energie pura. [...]
Siluetele din jurul focului incep sa se ridice radiind o lumina rosie-galbuie, stralucitoare ca focul. Se opresc la o distanta de circa cincizeci de centimetri deasupra pamantului fara sa-si desprinda privirile de la Tatewari (foc), cu care se afla in plina comunicare. Arata ca niste sori conturati pe fundalul intunericului infinit al universului. Efortul marakameului devine mai mare. Il cheama pe Tatewari sa patrunda in el, dandu-i forta si puterea sa. O fasie groasa de foc lichid iese din flacari si il atinge pe marakame in partea superioara a abdomenului, facandu-l sa se extinda si sa radieze o lumina extrem de puternica. El lumineaza lumea! Emotia este atat de puternica incat nu ma pot opri din plans si din ras. In sfarsit, inteleg! Ajung in sfarsit sa inteleg care e misiunea marakameului pe pamant: sa lumineze lumea!
Acea veche legenda a luptatorilor care au primit aceeasi misiune cu Soarele nu era o metafora. Se desfasura chiar in fata ochilor mei.
Ii multumesc Spiritului din toata fiinta mea fiindca nu ne-a abandonat pe acest pamant. Ii multumesc pentru existenta unor astfel de fiinte care ne amintesc de adevarata  noastra natura - suntem fiinte luminoase, mici sori! Ii multumesc si totodata ii promit ca ma voi stradui cu intreaga mea fiinta sa nu uit - sa nu uit si sa traiesc in consecinta."

Si eu multumesc nesfarsit Spiritului,  lui Victor Sanchez si tuturor oamenilor de foc...

Publicat initial aici
 

Un nou rasarit

Mmmmmmm! Soareeeeee!

...                                                                               foto

Uf, cam repede am tras azi drumul sub picioare... Dupa luna plina, ma misc mai incet, am stat mai mult noptile sub cer, privind in sus, sa vad cat mai mult lumina aia.

Azi rasaritul e mai altfel. Il primesc in alt fel.

Sunt intre pietre, in mijlocul cercului. Aveam deja pregatite, puse bine sub crengi, ramurele adunate pentru foc. Stiu, focuri se fac mai mult sub luna si stele, dar azi imi pusesem in minte sa primesc deschiderea zilei cu foc. Imi era dor de strabuni, asa dintr-o data... lasasem o poarta deschisa, si focul unei nopti nu il facusem. Acum in a treia "zi de luna plina", incep ziua altfel.

La rasarit, soarele pare ca vine de dupa marginea lumii, de undeva, ridicandu-se pe o linie curba, nevazuta...
De fapt, dintre pamanturile udate de ape, soarele sta sa iasa, ca aruncat dintr-un pantece urias...

Ma gandesc la Mehet, zeita egipteana, desenata ca o femeie frumoasa ori ca o vaca, nascatoarea lui Ra. Din apele ei, din adancurile apelor lumii celeste, nascatoarea da apa, da viata lumii pamantene. Apa da viul, hraneste si creste, si zilnic il naste pe soare, aducandu-l in lume din calatoria lui nocturna din subpamant, tragandu-l in sus, pe apa Nilului...

Am facut focul, sa lumineze cercul pentru strabuni si pentru cei ce sunt pe drum, catre ei. Nu stiu de ce, am vrut sa lumineze, azi, mai ales azi...
M-am asezat pe pietrele din mijlocul cercului, sa privesc. In vale, deja trandafiriul se lasa peste verde si brun. Se aseaza aburii de dimineata, ca o perdea, apoi se unduiesc, purtati de adierile zorilor.

Privesc inauntru.

In mijlocul vaii se deschide, larga, taietura adanca. Precum un pantece larg cascat, la nastere. Musteste viata, acolo, sub pamant. Se vad, ca printr-un ochean oval, in miezul pamantului, rauri de lava subterane, cu scanteieri luminoase rosii-portocalii-galbene. Magma se misca incoace si-ncolo, ca sangele cald care hraneste tesuturile.
Mai spre suprafata, din frunzele moarte, din resturile trupurilor de oameni si animale, se face un compost, care se incalzeste acolo, sub pamant... Se hraneste cu apa. Privesc mai adanc.
Umbrele strabunilor, in jurul focului, tremura intre frunze... Ei stiu de mult de toate prefacerile. Trupurile lor de mult s-au facut flori si copaci, broaste si pesti, caprioare si lupi, femei si barbati, libelule si pescarusi, si atatea altele...

Din pantecele deschis, ca dintr-o burta enorma a lumii, tasneste coloana de lumina, si pret de o clipa totul explodeaza in jur, maturat de razele de curcubeu, alergand uluitor de repede, pe orizontala, facand cruce cu coloana din miez, ridicata pana la cer. Pret de o clipa, lumanarea lumii arde pentru cei ce nu mai trec astazi ziua cu noi, ci sunt acolo, dincolo de cerc, intre strabuni, intre umbre.

Pe de o parte, din miezul pamantului, intunecat si mustind de viata, se naste lumina unei noi zile.
Pe de alta, din apele celeste, Mehet, ca o vaca mereu nascatoare, l-a aruncat pe Soare pe cer...
Din pamant si din cer, ca dintr-un pantece dublu reflectat, lumina este azvarlita in lume... Din pamant si apele cerului...

Ingenunchez si imi lipesc fruntea de pamant. Apoi pieptul si pantecele, pe urma tot trupul. Prind cu bratele in cruce cat pot. Cu obrazul lipit de fata pamantului, stau asa, rasufland, ascultand bataia inimii Mamei. Aici, sub mine, ca si in trupul meu, ca peste tot, pulseaza Viata.

De sus, soarele ma mangaie pe ceafa, pe spate. Inca crude, razele lui mangaie domol, bland.
Imi oftez o clipa dorul de cei de dincolo de cerc, si imi soptesc binevenirea catre cei care azi incep prima zi de viata.

Ma ridic si privesc soarele, urcat pe cer, mandru de fata lui de astazi. Lumea, in jur, neteda, curata, sufla aburii zilei. Nu se mai vede Pantecele, mi-am schimbat vederea si privesc la orizont. Drumul asta l-au facut si-l vor face atatia. Ma uit si in tremurul funzelor. Umbrele strabunilor amesteca nuante de curcubeu.
M-am bucurat de intalnirea de azi. Oricum, intr-un timp, voi fi intre ei...
Alte femei, alti barbati vor urca pe deal, intre pietre. Intr-unul ori intr-una, un fir nisip ce se va fi facut din trupul meu, coborat sub covorul de frunze, va privi din nou rasaritul.

Imi veghez focul, lasand sa se stinga si ultima zvacnire. Multumind vazutelor si nevazutelor locului, pornesc spre vale incet, cantandu-mi bucuria de a fi vazut, inca o data, nasterea unei zile. Bucuria de a simti Viul. Mare dar, dat noua in fiece clipa.

Si imi culeg din iarba o frunza. Poate voi invata sa cant din ea...


Publicat initial aici

luni, 11 mai 2015

Cantec de vrajit lumea

.

Din fund de afund,
Din stransul de plansul,
Din secul de piatra,
Din stinsul din vatra,

Sa iasa in sus
Cuvantul nespus,
Cantatul si zisul,
Povestea si Visul

Pe fir de lumina,
Pe ziua senina,
Pe noapte 'noptata,
Pe luna curata,

Pe fluier de vant
Pe cer si pamant,
Pe munte 'naltat
Pe grau leganat,

Asterne-te, creste si te-nmulteste,
Fir de poveste, te tese-mpleteste,
Cu vraja vrajeste si lumea hraneste,
Cu viata traita frumos, povesteste!
.

joi, 11 decembrie 2014

Solara

me gusta El Sol...