Mmmmmmm! Soareeeeee!
... foto
Uf, cam repede am tras azi drumul sub picioare... Dupa luna plina, ma
misc mai incet, am stat mai mult noptile sub cer, privind in sus, sa vad
cat mai mult lumina aia.
Azi rasaritul e mai altfel. Il primesc in alt fel.
Sunt intre pietre, in mijlocul cercului. Aveam deja pregatite, puse bine
sub crengi, ramurele adunate pentru foc. Stiu, focuri se fac mai mult
sub luna si stele, dar azi imi pusesem in minte sa primesc deschiderea
zilei cu foc. Imi era dor de strabuni, asa dintr-o data... lasasem o
poarta deschisa, si focul unei nopti nu il facusem. Acum in a treia "zi
de luna plina", incep ziua altfel.
La rasarit, soarele pare ca vine de dupa marginea lumii, de undeva, ridicandu-se pe o linie curba, nevazuta...
De fapt, dintre pamanturile udate de ape, soarele sta sa iasa, ca aruncat dintr-un pantece urias...
Ma gandesc la Mehet, zeita egipteana, desenata ca o femeie frumoasa ori
ca o vaca, nascatoarea lui Ra. Din apele ei, din adancurile apelor lumii
celeste, nascatoarea da apa, da viata lumii pamantene. Apa da viul,
hraneste si creste, si zilnic il naste pe soare, aducandu-l in lume din
calatoria lui nocturna din subpamant, tragandu-l in sus, pe apa
Nilului...
Am facut focul, sa lumineze cercul pentru strabuni si pentru cei ce sunt
pe drum, catre ei. Nu stiu de ce, am vrut sa lumineze, azi, mai ales
azi...
M-am asezat pe pietrele din mijlocul cercului, sa privesc. In vale, deja
trandafiriul se lasa peste verde si brun. Se aseaza aburii de
dimineata, ca o perdea, apoi se unduiesc, purtati de adierile zorilor.
Privesc inauntru.
In mijlocul vaii se deschide, larga, taietura adanca. Precum un pantece
larg cascat, la nastere. Musteste viata, acolo, sub pamant. Se vad, ca
printr-un ochean oval, in miezul pamantului, rauri de lava subterane, cu
scanteieri luminoase rosii-portocalii-galbene. Magma se misca incoace
si-ncolo, ca sangele cald care hraneste tesuturile.
Mai spre suprafata, din frunzele moarte, din resturile trupurilor de
oameni si animale, se face un compost, care se incalzeste acolo, sub
pamant... Se hraneste cu apa. Privesc mai adanc.
Umbrele strabunilor, in jurul focului, tremura intre frunze... Ei stiu
de mult de toate prefacerile. Trupurile lor de mult s-au facut flori si
copaci, broaste si pesti, caprioare si lupi, femei si barbati, libelule
si pescarusi, si atatea altele...
Din pantecele deschis, ca dintr-o burta enorma a lumii, tasneste coloana
de lumina, si pret de o clipa totul explodeaza in jur, maturat de
razele de curcubeu, alergand uluitor de repede, pe orizontala, facand
cruce cu coloana din miez, ridicata pana la cer. Pret de o clipa,
lumanarea lumii arde pentru cei ce nu mai trec astazi ziua cu noi, ci
sunt acolo, dincolo de cerc, intre strabuni, intre umbre.
Pe de o parte, din miezul pamantului, intunecat si mustind de viata, se naste lumina unei noi zile.
Pe de alta, din apele celeste, Mehet, ca o vaca mereu nascatoare, l-a aruncat pe Soare pe cer...
Din pamant si din cer, ca dintr-un pantece dublu reflectat, lumina este azvarlita in lume... Din pamant si apele cerului...
Ingenunchez si imi lipesc fruntea de pamant. Apoi pieptul si pantecele,
pe urma tot trupul. Prind cu bratele in cruce cat pot. Cu obrazul lipit
de fata pamantului, stau asa, rasufland, ascultand bataia inimii Mamei.
Aici, sub mine, ca si in trupul meu, ca peste tot, pulseaza Viata.
De sus, soarele ma mangaie pe ceafa, pe spate. Inca crude, razele lui mangaie domol, bland.
Imi oftez o clipa dorul de cei de dincolo de cerc, si imi soptesc binevenirea catre cei care azi incep prima zi de viata.
Ma ridic si privesc soarele, urcat pe cer, mandru de fata lui de astazi.
Lumea, in jur, neteda, curata, sufla aburii zilei. Nu se mai vede
Pantecele, mi-am schimbat vederea si privesc la orizont. Drumul asta
l-au facut si-l vor face atatia. Ma uit si in tremurul funzelor. Umbrele
strabunilor amesteca nuante de curcubeu.
M-am bucurat de intalnirea de azi. Oricum, intr-un timp, voi fi intre ei...
Alte femei, alti barbati vor urca pe deal, intre pietre. Intr-unul ori
intr-una, un fir nisip ce se va fi facut din trupul meu, coborat sub
covorul de frunze, va privi din nou rasaritul.
Imi veghez focul, lasand sa se stinga si ultima zvacnire. Multumind
vazutelor si nevazutelor locului, pornesc spre vale incet, cantandu-mi
bucuria de a fi vazut, inca o data, nasterea unei zile. Bucuria de a
simti Viul. Mare dar, dat noua in fiece clipa.
Si imi culeg din iarba o frunza. Poate voi invata sa cant din ea...
Publicat initial aici
luni, 3 august 2015
Abonați-vă la:
Postare comentarii
(
Atom
)
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu