Sorbind Soarele

.

foto

… si in vremea asta, cat eu si Batranul petrecem miscarea vantului, Soarele urca pe cer.
Si cumva, intr-o clipa anume, si eu si Batranul stim ca e timpul acela, timpul sorbirii Soarelui. Ne ridicam si ne inaltam trupul, asezandu-ne bine-n picioare. Cu fata-n lumina, cu ochii in Soare, privim in tunelul de foc, in rotirea aceea dinauntrul discului solar.
Am mai vazut o data asta, in rasaritul de soare din Muntele Sinai. Soarele nou rasarit se-nvarteste si face o poarta de lumina. Ma asteptam atunci sa vad Trecatorii venind inspre noi, in lumea noastra. Nu stiam ca de fapt calatorul aveam sa fiu eu, catre lumea din care-am venit, catre stele.
Acum, alaturi de omul auriu, stau si privesc catre Soare. Cu ochii deschisi, cu bratele ridicate si palmele intinse, sa prinda, sa mangaie, sa atinga lumina, stam inalti, drepti ca si brazii, deschizandu-ne cu totul, ca sa primim…
Si cu fiecare inspir, tragem apa aceasta de foc, lumina, solaritatea, in noi… si se curge-n toti porii, in trup si in suflet, in tot… Si cand suflam, dam lumina intregului loc: pamantului, apei, padurii si vantului. Suflarea se face cand dulce cand fierbinte, dupa cum se misca toate in noi…
Si suntem vartej de lumina, caldura si viata.
Incep sa-mi amintesc cum e sa fii Copil al Soarelui. Batranul mi-a adus acasa fiintarea aia, aia din nestiute vremi… Ma cutremur de recunostinta si dragoste, ma plec iara in mine si ingenunchez, multumind.
Libertatea, zborul, puterea de a merge pe pamant ca un om, ca un zeu, ca un tunet, ca o apa, ca nisip si ca vant, toate sunt aici, acum, in clipa in care sorb Soarele. Imi amintesc de mine, de nemarginirea si frumusetea in care m-am nascut.
Si dintr-o data mi se spala si cad la pamant micimile, alea care venisera intr-o vreme sa-mi strice lumea, alea pe care le lasasem sa intre si sa roada in minte.
Soarele cel sorbit a limpezit tot, a curatat in suflare launtrul si afara mea, m-a luminat, m-a daurit in trup si in suflet.
Sunt acum in picioare, privind catre Soare, band Soarele, respirand si rotind inanutru si-afara aceasta lumina, aceasta viata ce umple pamantul. Sunt Copilul Soarelui, hranindu-ma de la el si de la Mama Pamant…
Las vantul sa treaca prin mine, lumina sa curga. Timpul e undeva, in alt loc, e departe.
Ma-ntorc si privesc spre Batran. Asa cum se vede acum… E un chip din acela din amintirile mele cu viata din munti… E omul-fara-de-timp, e acela ce vede din mijocul vremurilor…
Chipul scaldat in lumina e cu totul de aur, stralucitor. E Fiu al Soarelui, e lumina purtata in om. Si pe chipul cioplit in lumina ochii lui toarna lumina in lume, cu atata dragoste, cu atat…
Da. Stiam ca mai sunt printre noi din aceia, pastratorii de stele. Acum vad…
Ramanem privind inspre Soare, sorbind… Cine stie de ce se fac astea, acum, cine stie? Nu-i rost sa intreb. Raman in suflarea aceasta si stau langa omul solar. Ne luminam impreuna…

Publicat initial aici

Oamenii de foc. Lumina lumii

Din minunile impartasite de Victor Sanchez  , in "Toltecii noului mileniu", pun aici pe cea mai frumoasa:

Oamenii de foc, cu Cerbul de Foc...

 foto

" Vantul se inteteste, fortandu-ne sa ne acoperim fetele ca sa nu ne inghete nasul. Dupa un timp, aud vocea lui Manolo, care cheama de undeva din afara sacilor de dormit.

"Hei, Vic, vino sa vezi!" Imi scot capul de sub patura si reusesc sa-l vad pe Manolo care privea uimit in directia tufisurilor.

"La ce te uiti? Vino inapoi!"

"Nu, Vic. Trebuie sa vezi asta, n-o sa-ti para rau."

Curiozitatea mea invinge frigul.Ma ridic in picioare si ma duc langa el. Ma uit in directia in care priveste el - spre tabara wirrarika. Vad o luminita printre tufisuri, care incepe sa creasca, pana cand acopera intreaga scena din fata noastra.

"Extraordinar! Nu se poate! Veniti repede sa vedeti!"" le spun celorlalti, care stau culcati.

"Ce se intampla?" intreaba mai multi. Se ridica pe rand in picioare si incep sa exclame de uimire. Nu ne vine sa credem ce vedem in fata ochilor. Viziunea din fata noastra ne prezinta tabara wirrarika, loc care, de fapt, se afla in afara campului nostru vizual, din cauza distantei dintre noi si inaltimii arbustilor din zona. Vedem cativa wirrarika asezati in jurul focului, cufundati in energia sa. Insa nu ii vedem asa cum sunt; pentru privirile noastre, acestia sunt alcatuiti din lumina multicolora, ca si cand ar fi o sfera de lumina "ascuna" sub o palarie si o patura. Sunt compusi din acelasi material ca si Tatewari (focul) si sunt constienti de acest lucru. Dintr-o data par sa observe ca ii vedem iar doi dintre ei se intorc cu fata spre noi. Ni se face frica imediat, ca si cum am fi primit o palma peste fata. Ochii lor sunt de foc si sunt indreptati spre noi. Reusesc sa ne zambeasca usor, dupa care se intorc sa vegheze focul. Noi ramanem in extaz cateva minute.

Apoi vedem cum flacarile focului incep sa creasca pana se transforma intr-un chip enorm de cerb, cu coarne mari de foc. Acesta ne priveste fix scotand flacari pe ochi si pe gura. Ne frecam la ochi ca si cand am vrea sa ne trezim. Ceea ce vedem e real! Il vedem pe Tamatz Kahullmary (Cerbul Albastru, reprezentare a Marelui Spirit) chiar in fata noastra! Toti sase il vedem! Acel chip urias de cerb inflacarat din mijlocul indienilor wirrarika este cea mai vie viziune pe care am vazut-o vreodata si emana o putere si o maretie venite dintr-o alta lume. Pe obraji ne curg lacrimi de fericire. Cu totii ne exprimam uluirea si incantarea prin expresii ca:" Nu-mi vine sa cred ca exista ceva atat de frumos! Nu se poate asa ceva! Ce minunat! Vezi si tu!" Viziunea se mentine timp de cincisprezece minute.

            Mai tarziu Cerbul de Foc este "absorbit" de flacari si ii avem din nou in prim plan pe luminosii wirrarika. Unii stau in picioare iar doi dintre ei stau langa foc. Impresia pe care ne-o lasa, ca ar fi compusi din foc, nu este doar vizuala, ci poti simti la nivelul corpului energia uriasa de sub palariile, haniele si paturile care ii acopera.Avem senzatia ca in orica clipa hainele lor pot lua foc, transformandu-i in sfere de foc.

            Persoana aflata in dreapta face ceva ce nu putem discerne. Imediat totul devine evident. Vorbeste cu focul. Este marakame Antonio, care ii vorbeste focului! Focul ii raspunde. Este limpede ca se inteleg unul pe celalalt. Au aceeasi natura. Pe masura ce marakameul continua sa comunice cu focul, celelalte siluete se raspandesc si incep sa se micsoreze, ca si cand si-ar lua zborul. Intensitatea interactiunii dintre foc si om devine mai puternica. Putem simti iubirea profunda ce i-o poarta focului indienii wirrarika si mai ales marakame Antonio. Doar ca in acea clipa Antonio nu este pur si simplu Antonio. El este energie pura. [...]

Siluetele din jurul focului incep sa se ridice radiind o lumina rosie-galbuie, stralucitoare ca focul. Se opresc la o distanta de circa cincizeci de centimetri deasupra pamantului fara sa-si desprinda privirile de la Tatewari (foc), cu care se afla in plina comunicare. Arata ca niste sori conturati pe fundalul intunericului infinit al universului. Efortul marakameului devine mai mare. Il cheama pe Tatewari sa patrunda in el, dandu-i forta si puterea sa. O fasie groasa de foc lichid iese din flacari si il atinge pe marakame in partea superioara a abdomenului, facandu-l sa se extinda si sa radieze o lumina extrem de puternica. El lumineaza lumea! Emotia este atat de puternica incat nu ma pot opri din plans si din ras. In sfarsit, inteleg! Ajung in sfarsit sa inteleg care e misiunea marakameului pe pamant: sa lumineze lumea!

Acea veche legenda a luptatorilor care au primit aceeasi misiune cu Soarele nu era o metafora. Se desfasura chiar in fata ochilor mei.

Ii multumesc Spiritului din toata fiinta mea fiindca nu ne-a abandonat pe acest pamant. Ii multumesc pentru existenta unor astfel de fiinte care ne amintesc de adevarata  noastra natura - suntem fiinte luminoase, mici sori! Ii multumesc si totodata ii promit ca ma voi stradui cu intreaga mea fiinta sa nu uit - sa nu uit si sa traiesc in consecinta."

Si eu multumesc nesfarsit Spiritului,  lui Victor Sanchez si tuturor oamenilor de foc...

Publicat initial aici
 

Un nou rasarit

Mmmmmmm! Soareeeeee!

...                                                                               foto

Uf, cam repede am tras azi drumul sub picioare... Dupa luna plina, ma misc mai incet, am stat mai mult noptile sub cer, privind in sus, sa vad cat mai mult lumina aia.
Azi rasaritul e mai altfel. Il primesc in alt fel.
Sunt intre pietre, in mijlocul cercului. Aveam deja pregatite, puse bine sub crengi, ramurele adunate pentru foc. Stiu, focuri se fac mai mult sub luna si stele, dar azi imi pusesem in minte sa primesc deschiderea zilei cu foc. Imi era dor de strabuni, asa dintr-o data... lasasem o poarta deschisa, si focul unei nopti nu il facusem. Acum in a treia "zi de luna plina", incep ziua altfel.
La rasarit, soarele pare ca vine de dupa marginea lumii, de undeva, ridicandu-se pe o linie curba, nevazuta...
De fapt, dintre pamanturile udate de ape, soarele sta sa iasa, ca aruncat dintr-un pantece urias...
Ma gandesc la Mehet, zeita egipteana, desenata ca o femeie frumoasa ori ca o vaca, nascatoarea lui Ra. Din apele ei, din adancurile apelor lumii celeste, nascatoarea da apa, da viata lumii pamantene. Apa da viul, hraneste si creste, si zilnic il naste pe soare, aducandu-l in lume din calatoria lui nocturna din subpamant, tragandu-l in sus, pe apa Nilului...
Am facut focul, sa lumineze cercul pentru strabuni si pentru cei ce sunt pe drum, catre ei. Nu stiu de ce, am vrut sa lumineze, azi, mai ales azi...
M-am asezat pe pietrele din mijlocul cercului, sa privesc. In vale, deja trandafiriul se lasa peste verde si brun. Se aseaza aburii de dimineata, ca o perdea, apoi se unduiesc, purtati de adierile zorilor.
Privesc inauntru.
In mijlocul vaii se deschide, larga, taietura adanca. Precum un pantece larg cascat, la nastere. Musteste viata, acolo, sub pamant. Se vad, ca printr-un ochean oval, in miezul pamantului, rauri de lava subterane, cu scanteieri luminoase rosii-portocalii-galbene. Magma se misca incoace si-ncolo, ca sangele cald care hraneste tesuturile.
Mai spre suprafata, din frunzele moarte, din resturile trupurilor de oameni si animale, se face un compost, care se incalzeste acolo, sub pamant... Se hraneste cu apa. Privesc mai adanc.
Umbrele strabunilor, in jurul focului, tremura intre frunze... Ei stiu de mult de toate prefacerile. Trupurile lor de mult s-au facut flori si copaci, broaste si pesti, caprioare si lupi, femei si barbati, libelule si pescarusi, si atatea altele...
Din pantecele deschis, ca dintr-o burta enorma a lumii, tasneste coloana de lumina, si pret de o clipa totul explodeaza in jur, maturat de razele de curcubeu, alergand uluitor de repede, pe orizontala, facand cruce cu coloana din miez, ridicata pana la cer. Pret de o clipa, lumanarea lumii arde pentru cei ce nu mai trec astazi ziua cu noi, ci sunt acolo, dincolo de cerc, intre strabuni, intre umbre.
Pe de o parte, din miezul pamantului, intunecat si mustind de viata, se naste lumina unei noi zile.
Pe de alta, din apele celeste, Mehet, ca o vaca mereu nascatoare, l-a aruncat pe Soare pe cer...
Din pamant si din cer, ca dintr-un pantece dublu reflectat, lumina este azvarlita in lume... Din pamant si apele cerului...
Ingenunchez si imi lipesc fruntea de pamant. Apoi pieptul si pantecele, pe urma tot trupul. Prind cu bratele in cruce cat pot. Cu obrazul lipit de fata pamantului, stau asa, rasufland, ascultand bataia inimii Mamei. Aici, sub mine, ca si in trupul meu, ca peste tot, pulseaza Viata.
De sus, soarele ma mangaie pe ceafa, pe spate. Inca crude, razele lui mangaie domol, bland.
Imi oftez o clipa dorul de cei de dincolo de cerc, si imi soptesc binevenirea catre cei care azi incep prima zi de viata.
Ma ridic si privesc soarele, urcat pe cer, mandru de fata lui de astazi. Lumea, in jur, neteda, curata, sufla aburii zilei. Nu se mai vede Pantecele, mi-am schimbat vederea si privesc la orizont. Drumul asta l-au facut si-l vor face atatia. Ma uit si in tremurul funzelor. Umbrele strabunilor amesteca nuante de curcubeu.
M-am bucurat de intalnirea de azi. Oricum, intr-un timp, voi fi intre ei...
Alte femei, alti barbati vor urca pe deal, intre pietre. Intr-unul ori intr-una, un fir nisip ce se va fi facut din trupul meu, coborat sub covorul de frunze, va privi din nou rasaritul.
Imi veghez focul, lasand sa se stinga si ultima zvacnire. Multumind vazutelor si nevazutelor locului, pornesc spre vale incet, cantandu-mi bucuria de a fi vazut, inca o data, nasterea unei zile. Bucuria de a simti Viul. Mare dar, dat noua in fiece clipa.
Si imi culeg din iarba o frunza. Poate voi invata sa cant din ea...

Publicat initial aici

Solara

me gusta El Sol...